Străinul
care ne-a învăţat limba română
Prin cuvinte ne unim, cler şi mireni, în
rugăciune, formând o adevărată obşte euharistică, popor al lui
Dumnezeu. Dintotdeauna, credincioşii s-au rugat împreună cu preoţii lor,
în limba pe care au vorbit-o în viaţa de toate zilele, născându-se astfel limba
liturgică.Creştinismul, propovăduit în părţile noastre încă din vremea
Sfântului Apostol Andrei şi de către ucenicii Sfântului Apostol Pavel, a prins
aici rădăcini adânci. Cum era firesc, dumnezeiasca Liturghie s-a oficiat în
limba poporului încă de la începutul organizării Bisericii în aceste părţi.O
dată cu creştinarea popoarelor slave, limba slavă a fost introdusă în
administraţie şi în Biserica din Ţările Române. Apoi, a apărut influenţa limbii
greceşti ca limbă liturgică, cu precădere în perioada fanariotă. Cu toate
acestea, nu s-a încetat niciodată a se ruga româneşte, a se trăi
româneşte. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi – care
a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească şi mitropolitul Antim
Ivireanul a dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor.
Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul, în
prefaţa unei cărţi:„românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce
se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a
preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă
românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.
Un georgian cu suflet de român
Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde
ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru
un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii
Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la
Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi
vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a
imperiului, la Istanbul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de
către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură. Constantinopolul a fost
locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al sculpturii în lemn,
caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot
aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.
În jurul anului 1690, domnitorul Constantin
Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu
cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături
de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor
şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen,
medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio
Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de
care era înconjurat tânărul Antim.
În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei
din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a
întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în
scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La
începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o
mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.
Mitropolitul tipograf, ctitor al limbii
literare româneşti
Deşi treburile mitropoliei erau solicitante,
ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el,
cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea
propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.
În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a
tipărit 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el
însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în
româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română
şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de
slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări
bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie,
formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.
Prin activitatea sa tipografică a sprijinit şi
alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabii din Patriarhia
Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc,
intitulat „Bucoavnă“. Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit,
Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din
lume, având caractere arabe. În ţara sa de origine, Georgia, a pus bazele
primei tiparniţe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărţi
în această limbă.
Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite şi de
o mare diversitate şi prin numeroşii ucenici pe care i-a format, Antim
Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală
românească.
Meritul mitropolitului Antim pe tărâm liturgic
este introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici. Însă, prin
această activitate, a contribuit şi la crearea unei limbi literare
româneşti. Când deschidem astăzi una dintre cărţile mitropolitului Antim,
suntem uimiţi de corectitudinea limbajului. Dacă astăzi nu mai pronunţăm
„beserică“ ci „biserică“, „ceti“ – „citi“, „inemă“ – „inimă“ este rodul
mitropolitului Antim.Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au
determinat prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a
tipărit un Abecedar românesc şi o Gramatică. Tot el este primul care tipăreşte
primele cărţi de literatură. În anul 1700 ieşea de sub teascurile
tipografiei „Floarea darurilor“, apoi „Alexandria“, cărţi de mare
popularitate în epocă.
Meritele mitropolitului Antim sunt cu atât mai
mari, cu cât el n-a fost român. Deşi georgiana era limba sa nativă şi greaca
era limba în care a fost educat, el a reuşit să creeze o limbă românească
limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită până
astăzi.
Moarte martirică pentru neamul românesc
Deşi din ţinuturi îndepărtate, Antim a fost mai
român decât mulţi dintre contemporanii săi. După moartea sfântă a
domnitorului Constantin Brâncoveanu, protectorul său, au venit pentru ţară
vremuri tulburi.În anul 1714, o panică îngrozitoare a cuprins străzile
Bucureştiului, la auzul veştii că vin austriecii, dimpreună cu ruşii. Atunci„înspăimântat,
Nicolae vodă Mavrocordat adună la curte pe oştenii şi pe negustorii turci, pe
câţiva boieri şi pe mitropolitul Antim Ivireanul, îşi fac în pripă bagajele şi
chiar în faptul serii, împunge fuga spre Giurgiu“.Obosiţi, fugarii se
opresc peste noapte în satul Odăile, loc în care mitropolitul Antim se
hotărăşte să se întoarcă:„nu îmi las turma fără păstor, chiar dacă m-ar
aştepta şi moartea“.
Şi, moartea l-a aşteptat.Întorcându-se în a
doua domnie, Nicolae Mavrocordat a trimis la Mitropolie să-l aducă degrabă pe
părintele Antim.„Târât de barbă şi de păr, el vede însă, în loc de obrazul
domnului, mucedul întuneric al unei temniţe“.La cererea domnului,
patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut
vinovat faţă de Imperiul Otoman. Toate acestea, pentru că a spus un nu puternic
noilor biruri pe spinarea ţăranilor români.În martie 1716 a fost condamnat la
închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Pe drum însă,
ostaşii turci l-au omorât şi i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă
Adrianopol, în Bulgaria de astăzi.
Georgian prin naştere şi grec prin cultură,
Antim Ivireanul a fost un român desăvârşit. Prin activitatea pastorală,
tipografică şi predicatorială, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul
păstor – care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi români. Doar trecând
superficial peste smeritele informaţii pe care le avem despre ce a făcut el
pentru poporul nostru, s-ar impune să îl numim, aşa cum credem că şi el şi-ar
fi dorit, nu Ivireanul, ci Sfântul Antim Românul.
