Cercul pastoral

Cercul pastoral al preotilor din zona orasului Fundulea si-a desfasurat activitatile din ziua de duminica, 26 septembrie 2010, la Parohia Fundulea-Crang, gazda fiind preotul paroh Gabriel Malancu.
S-a oficiat Sfanta Liturghie in sobor.
Tema cercului pastoral , "Pacatul avortului din perspectiva traumei psihice a femeii" a fost pregatita si prezentata de preotul nostru, Valentin Ion Soare, preot paroh al Bisericii "Sfantul Nicolae" din Gostilele.
Enoriasii din Fundulea Crang dar si din Gostilele au participat cu interes la prezentarea unor probleme actuale cum ar fi:
- avortul, ultima etapa a nimicirii iubirii conjugale;
- atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de avort;
- consecintele avortului asupra sufletului si trupului femeii;
- avortul in perspectiva responsabilitatii si a culpei;
- avortul, rana de moartea sufletului etnic.

Tabara de la Valea Plopului

Tabara crestin ortodoxa de la Valea Plopului permite tinerilor din judetul Calarasi sa participe la diferite actiuni religioase. La aceasta actiune a participat si preotul nostru Valentin Ion Soare.

ZIUA CRUCII

Este una dintre marile sărbători creştine. O zi închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre. Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.
Acesta a fost doar începutul convertirii unuia dintre cei mai de seamă împăraţi romani, care a făcut atât de mult bine creştinilor. A căutat să repare nedreptăţile făcute de împăraţii persecutori de până la dânsul. Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Trecuseră câteva veacuri de la acele evenimente. Istoria ştersese multe dintre urmele acelor momente cutremurătoare. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa. În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.
Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?
Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!
Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!
Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.
A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.
Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.
Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: „cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).
În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:
„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).
„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

Ajutoare catre sinistrati

Enoriasii gostileni au trimis prin intermediul Bisericii ortodoxe „Sfantul Nicolae”, Gostilele, ajutoare catre oamenii loviti de inundatii in aceasta vara.

Campania „ajutor de la gostileni”, initiata de preotul paroh Valentin Ion Soare, a ajuns la final marti, 10 august 2010.

Astfel, in urma donatiilor facute de enoriasii, Biserica ortodoxa „Sfantul Nicolae”, Gostilele, a trimis 29 de colete cu haine necesare celor care nu mai au nimic, 1 colet cu alimente si suma de sase milioane sase sute de mii de lei vechi.

Pomenirea eroilor din Gostilele

In Biserica Ortodoxa Romana, sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua dedicata pomenirii eroilor neamului.

 

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si Sarbatoare Nationala Bisericeasca. Astfel, in toate bisericile, manastirile si catedralele ortodoxe din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Din cele mai vechi timpuri Gostilele a avut in jur de 300 de familii. In biserica noastra, pe o placa comemorativa se afla inscrise numele a 57 de eroi morti in cele doua razboaie mondiale, dupa cum urmeaza:

EROII ACESTUI SAT MORTI PENTRU PATRIE IN RAZBOIUL PENTRU INTREGIREA NEAMULUI 1916-1918
TUDOR CRISTEA SAVU	DUMITRU ION RADU
ILIE GH. SAVU	MIHAI MIALASCU
MIHAIU MUSE MIHAI	RADU OPREA NENCIU
MOISE CHIRITA OPREA	MARIN OPREA NENCIU
STEFAN N. TANASE	VANGHELE GH.   NENCIU
NEAGU VASILE ANGHEL	IOAN VASILE
STAN N. TANCU	TUDOR PETRE RADU
DUMITRU ION NENCIU	NICULAE ISTRATE
PETRE GHITA MATACHE	MARIN P. TANASE
NENCIU N. NITU	IORDACHE SIMA NENCIU
GHEORGHE GH. PENESCU	BANU RADU NENCIU
GHEORGHE N. MANEA	TUDOR GHEORGHE
ION RADU STANCIU	STEFAN V. SAVULESCU
DUMITRU APOSTOL	NICULAE MANEA
ION IONITA SIMA	STOIAN I. MOCANU
SANDU I. SANDU	STERE IOAN TATOMIR
DUMITRU ILIE IANCU	ILIE V. SIMA
NICULAE IONITA	ANGHEL MITRO STANCU
MARIN D-TRU STOIAN	STANCU GHITA PETRE
NICULAE P. IORGU	ALEXANDRU IONITA
ION RADU STANCU	NICULAE VASILE
MIHALACHE MASCA	PAUN ZAMFIR
ION STOIAN	CRISTEA NITA
CONSTANTIN TAMBOIU
STEFAN MARIN
MIHAI VOICU
1940-1944
RADU NICOLAE	DOBRE CONST.
ZAMFIR VASILE	MOCANU DUMITRU
EREMIA MARIN	SAVU VASILE
MANEA NICOLAE	ION GH. ANDREI

Despre Inaltarea lui Hristos

La patruzeci de zile de la Invierea lui Hristos si cu zece zile inainte de Pogorarea Sfantului Duh, praznuim Inaltarea la cer cu trupul a Fiului lui Dumnezeu intrupat.

Inaltarea lui Hristos arata care este destinatia omului; firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost pe deplin transfigurata, ea nu s-a desfiintat in unirea cu cea dumnezeiasca. Daca devine nevazuta dupa Inaltare, acest lucru se datoreaza indumnezeirii ei. De altfel scopul omului nu este sa se piarda in lume, pentru ca atunci s-ar pierde cel mai important factor al realitatii.

Au existat pareri ca acest lucru a fost posibil, deoarece Hristos nu a avut un trup real. Aceste conceptii aveau ca punct de plecare dualismul dintre spirit si materie. Sfanta Scriptura ne descopera ca intreaga creatie a fost creata buna, ca cele create nu se opun Creatorului. Sfintii Parinti marturisesc ca ceea ce nu a fost asumat, nu a fost indumnezeit, deci, daca Hristos nu a asumat firea noastra, ramanem in continuare in moarte.

Fiecare moment din viata lui Hristos vesteste o alta etapa, Intruparea are in ea intr-un mod tainic Jertfa si Invirea, Invieea ascunde in ea Inaltarea.

Adesea Inaltarea lui Hristos, ca si Invierea lui au fost intelese ca fiind niste lucrari ale Tatalui asupra Fiului Sau. Trebuie sa avem in vedere, ca moartea lui Hristos nu a avut ca tinta satisfacerea onoarei jignite a Tatalui, ci transfigurarea firii omenesti. De aceea atat in Inviere cat si in Inaltarea Sa, Hristos nu este pasiv.

Evanghelistul Luca spune ca Hristos i-a luat pe ucenicii Sai, i-a dus spre Betania si acolo Si-a ridicat mainile, i-a binecuvantat si pe cand ii binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie sa intelegem ca acesta a fost ultimul act al lui Hristos in lume, El nu devine absent in creatie. Inaltarea lui Hristos nu insemana retragerea din creatie, El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Temei pentru credinta in Inaltarea lui Hristos avem si in Evanghelia lui Marcu, in versetul 19 din capitolul 16, unde se spune ca Iisus Hristos S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta Tatalui. Astfel, Tatal il iubeste pe Fiul in Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci si ca om. Prin acesta trebuie sa intelegem ca toti cei care ne-am unit cu Hristos, devenim partasi la aceasta iubire dumnezeiasca.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

Hristos a inviat ! Paste fericit !

Saptamana Sfintelor Patimi - Saptamana Mare

In cea de a sasea saptamana din post, joi 25 martie, de Buna Vestire si duminica 28 martie, Intrarea Domnului in Ierusalim, Duminica Floriilor, cand in calendarul ortodox s-a consimtit „dezlegare la peste”, prin grija parintelui paroh Valentin Ion Soare si cu ajutorul unor binefacatori deveniti traditionali in ajutorarea Sfintei Biserici s-au impartit enoriasilor prezenti la slujbe bucate de post din care nu a lipsit pestele proaspat. Aceasta actiune s-a putut realiza si prin straduinta unor enoriasi entuziasti.

Sa ne reamintim impreuna semnificatia intamplarilor din Saptamana Mare impartasite de pr. prof.dr. Nicolae D. Necula.

Anul bisericesc sau liturgic, cu randuielile sale bine stabilite, cu sarbatorile, posturile, pomenirile mortilor si alte momente importante din cursul sau, urmareste sa mentina prezenta si vie in trairea credinciosilor amintirea vietii Mantuitorului Hristos, a sfintilor si a evenimentelor importante din istoria mantuirii noastre.

Infatisand, in cele trei mari perioade ale lui: a Penticostarului, Octoihului si Triodului, cele trei slujiri ale Mantuitorului, Biserica ii face partasi pe credinciosii sai la trairi duhovnicesti de mare adancime, impartasindu-i din bogatia de har si de daruri care se revarsa din invatatura, jertfa si mai ales invierea lui Hristos. Lasand la o parte sarbatorile inchinate Mantuitorului, popasuri duhovnicesti, prin care retraim aievea prezenta Fiului lui Dumnezeu in lume, Biserica ne strange in jurul catorva din saptamanile anului liturgic, legate indisolubil de unele din aceste sarbatori, pentru a ne face sa traim din plin si sa prelungim bucuria duhovniceasca a acestor mari popasuri. Intre aceste sarbatori liturgice, un loc cu totul aparte il joaca in viata credinciosilor, in pietatea si trairea duhovniceasca a crestinilor ortodocsi, Saptamana Patimilor care incheie, de altfel, sirul saptamanilor din cursul unui an bisericesc, inceput cu Saptamana luminata.

Aceasta saptamana se deosebeste de toate celelalte perioade ale anului bisericesc prin cateva caracteristici liturgice, care ii confera o nota de sobrietate si maretie in acelasi timp, de tristete dar si de bucurie, de pocainta si de nadejde in invierea Mantuitorului. In aceasta perioada se retraia amintirea plina de dramatism a patimilor Mantuitorului Iisus Hristos care lasa sa se intrevada in orice moment bucuria si lumina invierii.

Saptamana Patimilor face parte din perioada foarte insemnata a anului bisericesc, aceea a Triodului, care este vreme de pocainta si de indreptare duhovniceasca, marcata din plin de Postul Pastelui sau al Paresemilor, Postul cel Mare sau Postul prin excelenta. Ea incheie aceasta vreme de pregatire sufleteasca pentru intampinarea cu cuviinta a celei mai mari sarbatori crestine, invierea Mantuitorului. In cadrul acestui post, Saptamana Patimilor, a avut intotdeauna o caracteristica si o pozitie speciala. Asa de pilda, de pe Ia sfarsitul veacului al treilea postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte.

Prima parte, care se intindea pana la Duminica Floriilor, era considerata Postul Patruzecimii sau a Paresemilor, iar saptamana patimilor, adica de la Duminica Floriilor pana la cea a invierii, se numea Postul Pastilor sau postul pascal si care era foarte aspru ca fel de postire. Prin aceasta se evidentia si se traia de catre credinciosi acele momente culminante din viata Mantuitorului care ii duceau pe crestini cu gandul la crucea si suferintele Lui pentru rascumpararea neamului omenesc din pacat.

De aceea s-a vorbit in literatura teologica de Pastele Crucii, iar aceasta saptamana s-a numit chiar Saptamana Pastilor. De altfel, chiar Pastele la inceput era sarbatoarea prin care se comemora Cina cea de Taina, Patimile si invierea Domnului, intre ele fiind o legatura indestructibila. Nu putem sa separam Pastele de Patimi, iar Patimile nu se inteleg fara perspectiva invierii.

Cu vremea insa, saptamana Patimilor a fost inclusa in cele sapte saptamani de post care preced invierea, ramanand insa cea mai insemnata perioada a acestui post. De aici si denumirea cu care ea este cunoscuta in viata credinciosilor si anume de Saptamana cea Mare.

Ceea ce marcheaza in primul rand aceasta saptamana este modul in care se posteste. Conform randuielilor canonice traditionale, in aceasta saptamana in primele trei zile: luni, marti si miercuri ca si ultimele zile, vineri si sambata, se ajuneaza pana spre seara, cand se poate manca putina paine si se bea apa. Ziua de joi este o zi obisnuita de post, se mananca o data pe zi, seara, hrana uscata. Cu gandul la Patimile Mantuitorului, crestinul intelege ca este momentul ca si el sa faca aceasta jertfa a postului pentru ca bucuria invierii sa fie pe masura sacrificiului facut.

In al doilea rand, Saptamana Patimilor este vreme de adanca si rodnica pocainta si de pregatire pentru a-L primi pe Iisus Hristos in Sfanta impartasanie. Este perioada in care se impartasesc cei mai multi credinciosi. in fiecare zi Biserica ne infatiseaza evenimente si momente din istoria sfanta a mantuirii, din Vechiul si Noul Testament care ne aduc aminte de faptele vrednice de pocainta si de datoria de a veghea permanent pentru ca sa putem lua parte cu Mantuitorul la imparatia Sa.

Asa de pilda, luni in Saptamana Patimilor se face pomenire despre Iosif cel prea frumos, pierdut de fratii sai ca prototip al lui Iisus Hristos, vandut si rastignit de conationalii sai, dar si de smochinul neroditor ca simbol al sinagogii, care nu a adus rodul mantuirii pe care l-a odraslit din plin Biserica crestina.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Daca istoria vietii lui Iosif ne indeamna sa traim in "curatie", iar pilda smochinului neroditor ne sugereaza acumularea rodului duhovnicesc, pilda celor zece fecioare ne tine treaza datoria vegherii necontenite pentru a intampina pe Mielul Hristos prin fapte bune.

Miercurea este dedicata amintirii femeii celei pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Tainelor, Sfanta Euharistie, rugaciunea arhiereasca, inainte de Patimi, in care accentul cade pe iubire - ca fundament al noii invataturi si pe unitatea celor care cred in numele lui Hristos si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului Hristos si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. in ultima zi a Saptamanii Patimilor luam parte si ne aducem aminte de ingroparea Mantuitorului Iisus Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.

Toate aceste evenimente pe care Biserica le praznuieste si retraieste aievea in aceasta saptamana sunt trepte in urcusul duhovnicesc spre intampinarea lui Hristos cel inviat. Ele se inlantuiesc intr-o desfasurare dramatica ce ne cuprinde pe fiecare si ne face sa fim partasi la suferintele Mantuitorului.

Ceea ce constituie insa caracteristica esentiala a acestei saptamani, sunt slujbele divine deosebite ce se savarsesc in acest interval de timp si care ii dau caracterul de unicitate. Este vorba, in primul rand, de minunatele slujbe ale deniilor, adica acelor servicii divine cu caracter de priveghere, care se savarsesc seara si care de fapt sunt utrenii de a doua zi. Ele ne duc cu gandul la primele veacuri crestine, cand cultul divin se savarsea seara, spre ziua urmatoare, creand acea atmosfera de mai apropiata comuniune cu Dumnezeu si de meditare la viata de apoi.

Slujbele de seara au fost intotdeauna mult mai impresionante in viata religioasa. Ele au avut si au o putere de inraurire deosebit de mare asupra sufletelor credinciosilor. Seara si la inceputul noptii, sufletul nostru, eliberat de grijile si raspunsurile unei zile, este mai dispus spre reculegere, meditatie si rugaciune. in atmosfera de taina, creata de lumina putina si sfioasa a candelelor si lumanarilor din sfesnice, in dangatul de clopot si de toaca, in sunetul cantarilor liturgice, in compania sfintilor care ne privesc cu bunatate si blandete de pe peretii si din icoanele bisericii, ne inaltam mai usor cu gandul la Dumnezeu, la rostul nostru in lume, la sfarsitul vietii si mai ales la datoriile care ne revin ca urmatori si marturisitori ai patimilor si invierii Mantuitorului Hristos.

Este ceea ce reusesc sa creeze slujbele deniilor incepand din Duminica Floriilor, seara, si pana in sambata Patimilor. Sunt slujbe pline de frumusete poetica si imnografica, de adanca patrundere a starilor sufletesti, de un real si zguduitor dramatism. Atat slujbele deniilor cat si toate celelalte servicii divine ale Saptamanii celei Mari, sunt o expresie a caracterului dramatic al cultului ortodox care, in acest interval, atinge punctul culminant. Aceste slujbe alcatuiesc inima tuturor riturilor ortodoxe.

In aceasta saptamana, urmarim pas cu pas si devenim solidari cu patimile Mantuitorului Hristos. imbracate in vesmantul plin de poezie al imnografiei crestine si invaluite in misterul creat de frumoasa psalmodie ortodoxa, patimile Mantuitorului devin ale noastre, ca participanti activi la cultul divin, gustand din plin atmosfera de mister care se raspandeste in locasul de cult.

Compozitii imnografice de mare frumusete poetica, de sensibilitate artistica, de profunda si argumentata conceptie teologica, ne desfata urechea si sufletul in unduirile si ritmurile de neegalat ale cantarii bisericesti. De la tanguiosul "Aliluia" urmat de unul din cunoscutele tropare "Iata mirele vine in miezul noptii" sau "Cand slavitii ucenici", cu care incepem deniile si pana la "Mergi la cer si te aseaza" din seara Prohodului, slujbele divine abunda in compozitii imnografice de mare valoare poetica si teologica.

Cine va putea vreodata sa egaleze strigatul de pocainta al celui dezbracat de haina nuntii din neintrecuta cantare "Camara Ta, Mantuitorule" sau cine va putea intrece accentele patetice ale tanguirii femeii celei pacatoase din denia de miercuri: "Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate?" Cine va mai putea adauga la bogatia de antiteze poetice din neintrecutele cantari: "Astazi s-a spanzurat pe lemn" din denia de joi, sau "Pre Tine acela care imbraci cu lumina ca si cu o haina" - de la vecernia din sambata patimilor? Sau ce sa mai spunem despre bogatia de comparatii si de epitete pe care le ofera din plin Prohodul?.

Toate acestea, fac din slujbele Saptamanii Patimilor, momente de adevarata traire duhovniceasca si de reala participare la viata bisericeasca, la gustarea din frumusetile cultului divin, de comuniune cu semenii, ca membre vii ale trupului lui Hristos. La acestea contribuie in mare masura ceremoniile si procesiunile cu totul specifice ale acestei saptamani intre care citirea solemna a evangheliilor Patimilor, scoaterea Sfintei Cruci in mijlocul bisericii, la denia de vineri, scoaterea Sfantului Epitaf la vecernia din sambata mare si mai ales cantarea Prohodului si inconjurarea Bisericii cu Sfantul Epitaf, la denia de sambata.

Sunt momente pe care nimeni nu le poate uita si daca au fost gustate din copilarie ele raman nesterse din sufletele noastre toata viata. Cine poate sa uite vreodata, bucuria, nerabdarea si sfiiciunea cu care ne indreptam in sambata mare sa primim Sfanta impartasanie, imbracati in straie noi, si sfintenia cu care pastram toata ziua odorul primit? Sau ce alta seara era mai frumoasa decat cea a deniei de joi seara si a Prohodului?

Nu-i uitam nici pe cei dragi care au raposat si, prin pomenirea speciala pe care o facem in Joia mare, incercam sa-i aducem la impartasirea de darurile Jertfei Mantuitorului.

Dar dintre toate zilele saptamanii Patimilor ramane neegalata si neintrecuta in frumusete, ziua de vineri. Slujbele si ceremoniile liturgice din Sfanta si Marea Vineri reproduc patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului, intr-un chip impresionant si cu o puternica inraurire asupra sufletelor credinciosilor. In aceasta Vineri au loc doua din slujbele cele mai impresionante care dau zilei respective greutatea ei. Este vorba de slujbele vecerniei Sambetei celei Mari.

Dupa randuielile liturgice stabilite foarte de timpuriu, ziua de vineri este una din putinele zile aliturgice din timpul unui an bisericesc. in aceasta zi, in biserica nu se savarseste nici un fel de liturghie pentru ca atunci are loc si se retraieste de catre credinciosi jertfa Mantuitorului pe cruce. Ca si intreaga saptamana, este o zi de adanca tristete pentru moartea Domnului. La ora indatinata de regulile de cult, se oficiaza ceasurile liturgice imparatesti, urmata de vecernia numita a Sambetei celei mari, in care, la cantarea slavei de la Stihoavna: "Pre Tine Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina", se scoate Sfantul Epitaf in mijlocul bisericii si se aseaza pe o masa in fata Sfintei Cruci!?, adusa aici solemn. Primele flori ale primaverii impodobesc Sfantul Epitaf, iar genunchii nu se sfiesc sa se plece inaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. Aici, in jurul Sfantului Epitaf se desfasoara cea mai impresionanta dintre slujbele cultului divin public ortodox, utrenia sambetei celei mari, considerata de unul' din marii teologi ortodocsi '"punctul culminant al creatiei liturgice ortodoxe".

In centrul acestei slujbe sta Prohodul, adica acea serie lunga de cantari bisericesti sau imne, scurte ca intindere, compuse in limba originala in forma de versuri impartite in trei stari sau grupe, inegale ca numar de strofe. Asa de pilda, grupa sau starea intai cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofa repetandu-se la sfarsitul fiecarei stari. Fiecare strofa este precedata de un stih din psalmi, dar care in practica nu se mai citeste. Prohodul se canta pe o melodie jalnica, primele doua stari pe glasul V, iar a treia pe glasul III, dar cantarea are in sine si o nota de optimism si bucurie.

"Cantarea Prohodului", asa de cunoscuta tuturor credinciosilor, reprezinta incheierea unei adevarate drame care incepe cu prinderea Mantuitorului si se sfarseste cu punerea lui in mormant. La aceasta drama si indeosebi, la incheierea ei, credinciosii nu sunt spectatori, ci iau parte cu trup si suflet. Tanar si batran, intr-un fel oarecare este partas la desfasurarea acestei drame. Legatura crestinului este asa de intima cu Mantuitorul, incat il petrece cu cantari si laude, ca pe fiinta cea mai scumpa.

Aceste cantari si laude alcatuiesc "Prohodul", care inseamna slujba de inmormantare si care cuprinde in sine bogatie si duiosie in cantare. Dintre toate cantarile liturgice ale Bisericii noastre, Prohodul este cea mai cunoscuta, mai populara si mai iubita de catre credinciosi, care iau parte la ea cu toata angajarea launtrica, formand un singur trup si suflet cu toti cei care sunt in biserica.

Adunati in toate bisericile, pentru a canta slujba de inmormantare a lui Hristos, "crestinii alcatuiesc un singur cortegiu mistic de ingropare si sentimentele lor de durere pentru Patimile Stapanului, de dragoste si venerare se revarsa prin laudele prohodului, precum stropii nenumarati ai apelor se impreuna intr-o singura albie, formand un fluviu." Aceasta desavarsita popularizare a Prohodului se datoreste, pe langa alte motive, mai ales faptului ca aceasta este singura cantare ritmata dintre toate cantarile noastre bisericesti.

Exprimand sentimente de durere pentru rastignirea si moartea Dumnezeiescului Rascumparator, dar si de nadejdea apropiata in invierea Sa, Prohodul este o exprimare practica si cantata a teologiei rascumpararii. Alcatuirea Prohodului este atribuita marelui imnograf bizantin Iosif Studitul (1826). Desi face parte din slujba utreniei Sambetei celei mari, cantarea Prohodului a facut ca acest serviciu divin sa fie cunoscut in popor cu denumirea de slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, si, deoarece o parte insemnata a acestei slujbe o alcatuieste inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf, care simbolizeaza cortegiul de ingropare a trupului Mantuitorului, aceasta utrenie mai este cunoscuta in unele parti din tara si cu denumirea de inconjurarea bisericii.

Slujba este impresionanta atat prin cantarea Prohodului, cat si prin inconjurarea bisericii, in dangat de clopot si toaca, in linistea serii si in parfumul primelor flori de primavara. Niciodata parca sufletul crestinului nu se simte mai apropiat si mai solidar cu patimile Mantuitorului. De aceea ramane slujba cea mai frecventata si mai gustata de catre credinciosii ortodocsi care iau parte la ea inca de atunci de cand limba romana a fost introdusa in intrebuintarea serviciului divin.

Ca si celelalte cantari bisericesti si cele ale Prohodului au fost traduse in limba romana. Ele insa au ramas mult mai apropiate de forma originalului grecesc, pastrandu-se cu o cantare ritmata.

La inceput au avut forma frazei libere, asa cum au fost toate imnele din cartile noastre de cult, dar cu timpul s-a incercat revenirea la forma originala a cantarilor Prohodului. Ceea ce a determinat preocuparea aceasta a fost faptul ca Prohodul era o cantare destinata multimii credinciosilor, care executa cu mult mai mare usurinta o cantare ritmata, avand ca model melodia primei cantari, asa cum se poate observa la Prohod. Asa au aparut preocupari pentru o redare cat mai corespunzatoare in romaneste a poeziei Prohodului, in vederea cantarii lui corecte si nevoia tiparirii lui ca o carte aparte de cult.

Asa apare primul Prohod, la 6 februarie 1836, la Buzau prin osardia si purtarea de grija a episcopului carturar Chesarie, fiind opera ieromonahului Macarie, care a reusit sa faca o traducere ritmata a cantarilor Prohodului, randuind strofele din fiecare stare, cu un numar egal de silabe si de accente ritmatice. A fost prima si cea mai buna traducere de acest fel, dupa cea nereusita a lui Ioan Prale, din 1820.

Dupa epuizarea editiei lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cat mai exacta sub aspect ritmic a Prohodului, a fost marele Anton Pann, bun cunoscator al muzicii bisericesti, care a tiparit Prohodul in doua editii, 1846 si 1853, cu titlul "Epitaful sau slujba inmormantarii Domnului si Mantuitorului nostru lisus Hristos", care cu numire de Prohod s-au tiparit mai intai cu binecuvantarea Prea Sfintitului Episcop Chesarie, iar acum prelucrata in felul ce se vede de Anton Pann, profesorul de muzica bisericeasca a Seminarului Sfintei Mitropolii".

Editiile lui Anton Pann incercau sa fie prelucrari ale celei a lui Macarie pe care insa nu au reusit sa o intreaca. Dimpotriva, traducerea lui Anton Pann era inferioara si nu s-a impus, ramanand in uz cea a lui Macarie, retiparita si indreptata de protopsalti ai Bisericii noastre, cu aprobarea Sfantului Sinod, in diverse centre episcopale din tara: Dimitrie Suceveanu la Iasi, 1847, Manastirea Neamt 1856, Bucuresti, 1873, 1891 si 1896, Dionisie episcopul Buzaului, Buzau,1860 si 1868, Stefan Popescu Bucuresti, 1862, 1868 Oprea Dumitrescu, Ramnicu Valcea, 1872, arhiereul Ghenadie Argesiu in "Albina muzicala", 1875; Ioan Popescu-Pasarea, Bucuresti, 1902.

Traducerea lui Macarie cu indreptarile aduse de urmasii sai mentionati, a ramas normativa in Biserica Ortodoxa Romana. Intre timp Prohodul a mai fost tiparit de o editura laica, intre 1936-1938, apoi de editura "Academica", Craiova. De asemenea trebuie mentionate si editiile lui Gh. D. Mugur si V. Voiculescu, Bucuresti, 1927, ca si cea a lui Gh. Cucu, Bucuresti, 1928.

In 1941, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat instituirea unei comisii care sa revizuiasca textul Prohodului. Luand textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie si celelalte traduceri romanesti, si mai ales cea a lui I. Mihalcescu si Gh. Popescu-Zimnicea, editata in tipografia cartilor bisericesti, Bucuresti, 1936, comisia a reusit sa dea editia oficiala a Prohodului, Bucuresti, 1942.

Dupa venirea in frunte a Bisericii Ortodoxe Romane a vrednicului de pomenire Patriarhul Iustinian, atentia a fost indreptata si asupra acestei carti socotita de acum ca si o carte de cult, fiind tiparita de mai multe ori, incepand cu anul 1956, cu textul editiei oficiale din 1942. Ultima data textul Prohodului a fost tiparit in "Calendarul crestin ortodox", agenda, pe anul 1994, editat de Institutul Biblic, cu inalta binecuvantare a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane.

Tiparirea intr-o editie separata, cu indreptarile si uniformizarile care se impun, este o necesitatea stringenta pentru viata religioasa a credinciosilor Bisericii noastre.

Creştinii ortodocşi din Gostilele sărbătoresc, duminică, cu o săptămână înainte de Paşte, Floriile, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim,

În duminica a şasea din Sfântul şi Marele Post, cunoscută în popor şi sub numele de Duminica Floriilor, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Intrarea triumfală a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim.

Floriile înseamnă primul praznic împărătesc, numit şi Duminica Stâlparilor (popular Florii sau Flurii). Prăznuirea se face numai duminica, la fel ca Paştele. Numele derivă din latinescul Floralia, sărbătoare a vegetaţiei.

Duminica Floriilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Mântuitorul Isus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitorul, la intrarea în Ierusalim.

Prescripţiile iudaice prevedeau ca fiecare evreu să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi a fost un eveniment mult aşteptat, fiind profeţit cu mai bine de patru sute de ani înainte de către sfântul proroc Zaharia prin cuvintele "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei".

 

Sfintele Evanghelii relatează faptul că Apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura Apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitorul cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, prin rugăciune şi stropirea cu agheasmă, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

De Florii, atenţia comunităţii noastre era îndreptată, pe lângă sărbătoarea religioasă, către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a Intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli.

De asemenea, fiind praznic împărătesc, Sfânta Biserică a rânduit ca în această zi să fie dezlegare la peşte, vin şi untdelemn. Pentru creştini, peştele (ihtios în greacă) este un simbol hristic, de mare însemnătate pentru comunităţile creştinilor din primele secole.

Intrarea Mântuitorului în Ierusalim prefigurează demnitatea împărătească a lui Iisus Hristos, care vine călare pe asin. Însuşi Dumnezeu ne dă exemplu de smerenie şi se descoperă ca Împărat al Păcii, al unei Împărăţii care nu aparţine lumii acesteia şi nu se conduce după legile ei.

Ierusalimul a fost pentru poporul iudeu centrul spiritual. Aflaţi sub robie romană, iudeii aşteptau cu nerăbdare venirea unui eliberator. De aceea, Intrarea lui Iisus în Ierusalim a fost văzută ca o şansă de eliberare. Pentru creştinii-ortodocşi, Ierusalimul ceresc sau tronul lui Dumnezeu este Împărăţia Cerurilor deschisă spre a fi moştenită de cei care îmbracă haina Sfântului Botez şi îl primesc pe Hristos în inimile lor.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar întâlnindu-se frecvent în pictură.

Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi. Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa vegetală este aceeaşi.

TAINA SFANTULUI MASLU

Este a saptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preotilor si ungerea cu untdelemn sfintit a părtilor însemnate ale trupului, credinciosii dobândesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.

Această Taină a fost instituită de însusi Mântuitorul când a trimis pe sfiintii apostoli la propovăduire, zicându-le : «Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sănătosi» (Marcu XVI, 17—18). Sfintii apostoli au practicat Taina Sfântului Maslu chiar de la prima lor propovaduire : «Si scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau» (Marcu VI, 13).

Urmând apostolilor, episcopii si preotii au săvârsit si ei această Sfântă Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob V 14—15).

Sfântul apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din partea sa ; el grăieste tocmai despre lucrarea sfântă încredintată sfintilor apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârsită de ei în tot locul si la tot credinciosul care avea trebuintă de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfantului Maslu se săvârseste, de regulă, la patul bolnavului; în restul cazurilor, în biserică.

Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preotilor si prin ungerea trupului cu untdelemn sfintit, împărtaseste credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupesti si sufletesti, pentru iertarea pacatelor si pentru întărirea sufletului.

Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de sapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupească si sufletească; din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu el de sapte ori a trupului bolnavului.

Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si sufletesti si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi uitat să le mărturisească la Sfânta Spovedanie.

Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob zice: «să cheme preotii Bisericii» — iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci, trei sau cel putin doi preoti.

Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel aflat în pragul mortii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor.

Timpul cel mai potrivit pentru savârsirea Sfântului Maslu este perioada postului, atât în cele patru posturi, cât si în zilele de miercuri si vineri. În aceste zile, crestinii care participa la Sfântul Maslu trebuie sa posteasca pâna seara, sa se roage mai mult si sa-si marturiseasca mai întâi pacatele la duhovnic.

Credinciosi din parohia noastra, dar si din alte parti, participa cu multa speranta la slujba Sfantului Maslu, asa cum s-a intamplat si in miercurea din 17 martie a.c. Slujba a fost savarsita de preotul paroh Valentin Ion Soare si de preotul Bogdan-Alexandru Crainea de la biserica din Tamadaul Mare.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita noastra rugăciune pentru iertarea păcatelor noastre si, ca un îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică, stiinge-ne focul ce ne-a cuprins, încetează-ne boala si, cu milostivirea Ta, ridică-ne din patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. 

Eveniment important in viata credinciosilor din Gostilele

               Pe 14 martie 2010, in Duminica a 4-a din Post, a Sfantului Ioan Scararul, Preasfintitul Parinte Vincentiu, Episcopul Sloboziei si Calarasilor a savarsit la biserica din Fundulea Sfânta Liturghie arhierească, înconjurat de un numeros sobor de preoţi.

Din acest sobor a facut parte si parintele paroh al Bisericii Sfantul Nicolae din Gostilele, Valentin Ion Soare.

La aceasta Dumnezeiasca slujba au participat numerosi credinciosi din Gostilele.

Preasfintitul Vincentiu a rostit un cuvant de invatatura dupa citirea Sfintei Evanghelii iar apoi a multumit tuturor pentru bucuria de a fi impreuna.